Cand plouă parcă e vremea însingurării și introspecției și, indiferent ce faci, cenușiul zilei te acaparează și te umple de frământare. A plouat mult zilele astea, dar muntele Pietrosu a ramas pleșuv și acoperit de șuvițe de zăpadă. Mi-a fost milă de el, ca de un frate drag, pentru că nemișcarea lui îmi amintea de mine și gândurile mele. O inimă veselă? Poate. Doar la un moment dat, când ne-am lăsat pradă verdelui crud și ne-am facut coronițe din flori. Și poate încă la zâmbetul senin al băiețelului care zice că „după iarnă” o să aibă 6 ani!
M-am trezit în dimineața asta în camera mea, la Cluj. Gata cu lumea poveștilor!