acord minor cu septimă micșorată, așa mă simt astăzi. încerc să mă consolez cu gândul că asta nu va dura decât pănă când un resort invizibil se va declanșa să rezolve acel si bemol instabil. aș vrea și nu aș vrea acasă. am gânduri de ducă...
mi-e dor de gânduri vechi.

Epoca marii treceri intr-o nouă etapă

Mi-am lăsat timp să mă gandesc bine la toate... am încercat să fac orice lucru cât mai bine posibil și nu aș fi corectă față de rugăciunile mele către El dacă nu aș recunoaște că am și reușit asta până acum. Astăzi, 21 iulie 2010, la 2 zile după ce am împlinit 22 de ani și la 2 ore după vestea că am intrat pe loc bugetat la ambele programe masterale la care am aplicat, mă simt împlinită. Cu o mică rezervă, care ține de alt plan. Astăzi se pare că i-am convins pe profesori de faptul că merit să ocup cândva o poziție destul de înaltă cât să realizez tot ce mi-am propus și am împărtășit cu ei la interviu.
Mi-ar fi plăcut să le povestesc mai multe despre oamenii pe care îi cunosc, despre probleme cu care se confruntă, despre durerile unui țăran care, după o viață întreagă de munca fizică și teamă sfântă față de un Dumnezeu arbitrar, care dă secetă și ploaie după bunul plac, dar care mereu știe ce e mai bine pentru el, omul de jos, își vede la un moment dat casa și tot ce avea, luate de ape reci și învolburate. Mi-ar fi plăcut să le povestesc despre lucrările de reabilitare ale tronsoanelor de drum care s-au efectuat doar timp de o săptămână, cât să cuprindă cele 3 vizite ale președintelui țării, despre digurile care nu mai există, despre găurile în mijlocul șoselelor care s-au făcut la repezeală, fară cap, ca să se poată (cică), retrage apele... Le-aș fi povestit și despre legătura strânsă care s-a creat totuși între oamenii aceea, între vecini, respectul și recunoștința pentru Biserica Creștină Adventistă din România care a fost singura care s-a implicat să ajute din prima săptămână a dezastrului... Le-aș fi povestit poate și despre părinții mei, cu durerile lor, cu sănătatea lor șubredă, care au stat alături de cei mai slabi și le-au fost sprinjin de la început, și, din nefericire pentru unii, până la sfârșit... Le-aș fi povestit multe, dar aș fi avut lacrimi în ochi și ar fi părut teatral în fața unei comisii atât de distinse. Aș fi vrut să spun, dar m-am consolat cu gândul că de atâtea și atâtea ori I-am spui Lui, din preaplinul inimii mele și greul I l-am dat în fiecare zi.
Mi-am lăsat timp să mă gândesc la toate... și nu am înțeles încă de ce sunt centrul binecuvântărilor Sale, de ce toate lucrurile merg mai bine acolo unde sunt eu.
Anul acesta a fost anul îngemănărilor în viața mea. Le am pe toate! Și mai ales, în ciuda a toate, am o inimă veselă!

Se pare că există momente când Dumnezeu trage un macaz cosmic, mișcând șinele de sub picioarele noastre, azvârlindu-ne viețile în direcții noi și incerte. În astfel de momente, doar trei lucruri sunt sigure: că cel mai bine e să nu știm ce se află înaintea noastră, că nu ne putem întoarce niciodată și că, din ceruri, Cineva știe mai bine drumul pe care ar trebui să-l urmăm.
...Uneori, când ai impresia că totul s-a sfârșit, viața îți oferă de fapt un nou început. Totul e să știi să-l recunoști.