Festival AMiCUS

lucram din greu zilele astea pentru festivalul din aprilie de la cluj. pe masura ce eforturile noastre se concentreaza, pe masura ce discutam si impartasim reusite, ne place tot mai mult ce credem ca va rezulta!
si ne bucuram cu totii.
comitetul de anul acesta isi face treaba cu harnicie, ne intelegem bine intre noi si colaboram frumos. m-am gandit de multe ori ca acest lucru se va reflecta si in rezultatul final - un eveniment de neuitat pentru toti participantii de anul acesta. plus ca si sala in care se va desfasura programul este absolut superba, locurile de cazare - la superlativ iar parcul central ne va asigura portia de natura in mijlocul agitatului oras. e inima si munca noastra in acest festival si intentiile de a uni tinerii adventisti, de a da slava Maretului Creator, de a canta mult si de a avea o noua perspectiva in viata de zi cu zi.
pune-ti amprenta! pe zambetul pe care il furi cuiva, pe atitudinea unui vecin caruia ii aduci ziarul, pe lucruri, pe ganduri, pe propriile creatii!
pune-ti amprenta si bucura-te ca va fi unica!
pune-ti amprenta si fii diferit fara sa te complexeze acest lucru!
vino la cluj!

gânduri

azi nu sunt bine...e ceva cu mine
am o stare de parca imi ploua cu acid in suflet...am visat zbuciumat toata noaptea, odihna nu s-a lipit de mine
nu stiu ce se intampla si ce as putea sa fac
sunt intr-o puternica stare de apatie pentru care nu vad nicio solutie...
dar
poate e si vremea...afara ploua torential. poate e si asta...
of
toamna. am citit de dimineata, fiindca nu m-am dus la ore, poeziile poetului Adrian Paunescu (cel care a murit acum cateva zile)...imi place cum scrie dar e si el melancolic in toate
hm...
mi-am amintit de mine, asa cum eram demult...cand rasul real, veselia de copil, imi inunda uneori pieptul. mi-am amintit de mine jucandu-ma, mi-am amintit de voluptatea poznelor si a zilelor fericite cand nu aveam griji. mi-e tare dor de mine, cea de atunci...
si acum e bine...final de facultati, minte deschisa, hambare de cunostinte si informatii, o oarecare pozitie sociala, o identitate proprie, contiinta consolidata...nu e rau, nu?
dar cat de des uit cine sunt si-mi asum o viata pe care, cand sunt sincera cu mine, recunosc ca nu as vrea s-o traiesc. cred ca El m-a creat ca sa traiesc in liniste - intre oameni, cu ei, pentru ei, dar fara stres. Ma intreb de multe ori, cand stau de vorba cu gandurile mele, daca se poate. mi-ar placea sa fiu baiat, sa nu ma afecteze sensibilitatea schimbarii de anotimpuri, sa vorbesc putin si sa gandesc drept si fara complicatii
ar fi ceva!
dar ma regasesc iar pe mine, cu gandurile mele, cu intentiile de a schimba totul in ceva mai bun, mai frumos, mai asa cum ar vrea EL, si poate ca asta e de fapt nebunia mea! cine ar putea sa-mi confirme ca ceea ce vreau eu, ca binele la care ma gandesc, e cel de sus, e cel care trebuie?
am obtinut victorii cu oameni imposibili doar prin simplul fapt ca le-am zambit sau le-am aratat intelegere. asta nu are cum sa nu fie bine, nu?
imi plac oamenii, imi place sa-i iubesc! imi place sa-i testez si sa-i expun experimentului meu - acela de a le arata ca nu toti sunt la fel: oamenii se mira daca cineva mai stie sa-i si aprecieze, se sperie dar se bucura mirati daca cineva, chiar necunoscandu-i, se ofera sa-i ajute neconditionat
bunatatea a devenit o adevarata raritate, ea sperie oamenii in zilele de azi, ii face suspiciosi, ii pune in garda, fiindca azi nimeni nu se mai poarta amabil cu celalalt fara sa aiba un interes ascuns
asa de mult ma doare asta!!
si eu sunt invers, ma comport invers, fac totul pe dos. uneori aud zvonuri ca as fi foarte falsa - cum ziceam : oamenii se mira de asta, pentru ca ei insisi au uitat cum sa se mai comporte amabil, cum sa zambeasca, cum sa iubeasca
crezi ca am vreo sansa sa schimb ceva?
macar pe cineva?
eu ma rog pentru asta
....
iarta-ma
e din cauza toamnei...

Păunesciene...

"Și totuși există iubire,
Și totuși există blestem,
Dau lumii, dau lumii de știre:
Iubesc, am curaj...și mă tem!” (Totuși, iubirea)

”Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.” (Leagăn pentru toată copilăria)

”Acelaşi e Clujul, aceiaşi sunt oamenii,
Mereu născători şi mereu muritori,
Dar şi de-aş avea tot o singură naştere
Aici aş muri de o mie de ori.” (Dor de Cluj)

”Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.” (Antiprimavara)

”E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.” (Hipnoză de toamnă)

”ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi” (Iertările)

”
Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!” (Îmi pasă)

O vara furtunoasa pana acum!! Cel putin de pe 19 iulie, cand am cunoscut pe cineva exact ca mine in toate. De atunci s-au schimbat o multime de lucruri si deja simt ca toamna asta nu ma gaseste cum m-a lasat acum un an, ci cred ca e si ea curioasa de noutatile pe care am de gand sa le aduc. :)
Sunt bucuroasa ca in ciuda necazurilor pricinuite de natura dezlantuita, vara asta nu a ramas doar cu amintirea ingrozitoare a apei care a luat tot, ci si cu bucuria unei case noi si mai frumoase, posibilitatea de a ma imprieteni cu o multime de oameni noi, linistea destainuirilor si altele si altele...
In esenta am ramas tot eu, numai ca o eu diferita, cu cateva experiente noi! Si stiu ca Lui i le datorez pe toate! Acum ma asteapta Clujul, cu toamna lui molcoma, cu bucuria revederii si emotiile unui inceput de final. Si am ganduri multe si marete!
Imi doresc ca toate astea sa fie doar un prim pas spre drumul pe care Tatal meu mi l-a pregatit!

acord minor cu septimă micșorată, așa mă simt astăzi. încerc să mă consolez cu gândul că asta nu va dura decât pănă când un resort invizibil se va declanșa să rezolve acel si bemol instabil. aș vrea și nu aș vrea acasă. am gânduri de ducă...
mi-e dor de gânduri vechi.

Epoca marii treceri intr-o nouă etapă

Mi-am lăsat timp să mă gandesc bine la toate... am încercat să fac orice lucru cât mai bine posibil și nu aș fi corectă față de rugăciunile mele către El dacă nu aș recunoaște că am și reușit asta până acum. Astăzi, 21 iulie 2010, la 2 zile după ce am împlinit 22 de ani și la 2 ore după vestea că am intrat pe loc bugetat la ambele programe masterale la care am aplicat, mă simt împlinită. Cu o mică rezervă, care ține de alt plan. Astăzi se pare că i-am convins pe profesori de faptul că merit să ocup cândva o poziție destul de înaltă cât să realizez tot ce mi-am propus și am împărtășit cu ei la interviu.
Mi-ar fi plăcut să le povestesc mai multe despre oamenii pe care îi cunosc, despre probleme cu care se confruntă, despre durerile unui țăran care, după o viață întreagă de munca fizică și teamă sfântă față de un Dumnezeu arbitrar, care dă secetă și ploaie după bunul plac, dar care mereu știe ce e mai bine pentru el, omul de jos, își vede la un moment dat casa și tot ce avea, luate de ape reci și învolburate. Mi-ar fi plăcut să le povestesc despre lucrările de reabilitare ale tronsoanelor de drum care s-au efectuat doar timp de o săptămână, cât să cuprindă cele 3 vizite ale președintelui țării, despre digurile care nu mai există, despre găurile în mijlocul șoselelor care s-au făcut la repezeală, fară cap, ca să se poată (cică), retrage apele... Le-aș fi povestit și despre legătura strânsă care s-a creat totuși între oamenii aceea, între vecini, respectul și recunoștința pentru Biserica Creștină Adventistă din România care a fost singura care s-a implicat să ajute din prima săptămână a dezastrului... Le-aș fi povestit poate și despre părinții mei, cu durerile lor, cu sănătatea lor șubredă, care au stat alături de cei mai slabi și le-au fost sprinjin de la început, și, din nefericire pentru unii, până la sfârșit... Le-aș fi povestit multe, dar aș fi avut lacrimi în ochi și ar fi părut teatral în fața unei comisii atât de distinse. Aș fi vrut să spun, dar m-am consolat cu gândul că de atâtea și atâtea ori I-am spui Lui, din preaplinul inimii mele și greul I l-am dat în fiecare zi.
Mi-am lăsat timp să mă gândesc la toate... și nu am înțeles încă de ce sunt centrul binecuvântărilor Sale, de ce toate lucrurile merg mai bine acolo unde sunt eu.
Anul acesta a fost anul îngemănărilor în viața mea. Le am pe toate! Și mai ales, în ciuda a toate, am o inimă veselă!

Se pare că există momente când Dumnezeu trage un macaz cosmic, mișcând șinele de sub picioarele noastre, azvârlindu-ne viețile în direcții noi și incerte. În astfel de momente, doar trei lucruri sunt sigure: că cel mai bine e să nu știm ce se află înaintea noastră, că nu ne putem întoarce niciodată și că, din ceruri, Cineva știe mai bine drumul pe care ar trebui să-l urmăm.
...Uneori, când ai impresia că totul s-a sfârșit, viața îți oferă de fapt un nou început. Totul e să știi să-l recunoști.